Editura Flori Spirituale

RENAŞTEREA ZAMOLXIANISMULUI, RELIGIA STRĂBUNILOR ROMÂNILOR

Serie de interviuri iniţiată de Editura Flori Spirituale din Deva cu scriitorul australian de origine română Octavian Sărbătoare.

Prezentul, al doilea din serie, are ca temă:

Sincretismul dintre creştinismul ortodox şi zamolxianismul contemporan în creştinismul ortodox românesc

Interviu – martie 2009

I: Iniţiativa dumneavoastră, din luna februarie 2009, de înregistrare a zamolxianismului ca religie, a suscitat interesul publicului larg românesc. Interviul, pe care ni l-aţi oferit apoi tratează doar tangenţial sincretismul dintre ideile creştinismului ortodox şi ale zamolxianismului zilelor noastre, ceea ce dumneavoastră definiţi a fi religia populară a românilor. Această „alianţă spirituală“ formează specificitatea creştinismului ortodox românesc. Iscaţi multe întrebări doritoare să clarifice poziţia pe care o susţineţi. Vă reamintesc una dintre cele prezente în primul interviu din martie 2009:

„Ce se va întâmpla cu sincretismul creştinism ortodox-zamolxianism, despre care aţi menţionat în proiectul lansării înregistrării legale a zamolxianismului în România şi Republica Moldova?”

Doriţi să continuaţi răspunsul?

R: În primul rând aş dori să clarific ce se înţelege prin sincretism religios: o reuniune forţată de religii în care sunt puse împreună elemente eterogene ca provenienţă. Această coexistenţă sub acelaşi acoperământ creează tensiuni atunci când ideile aduse în comun sunt acut contradictorii, În cazul nostru, cazul creştinismului ortodox românesc, scindarea este între gruparea conservatoare şi cea progresistă, în conturarea sensului direcţiei ei evolutive. Prima doreşte o apropiere cât mai mare de filonul original al ideilor exprimate în Biblie, în schimb gruparea progresistă ar dori ca sincretismul cu religia populară românească să fie cât mai profund. Acest fapt se reflectă mai cu seamă în rândul clerului, care prin atitudinea lor desigur că influenţează psihologia maselor. Sunt preoţi care înclină cu ardoare către frumuseţea etosului românesc, alţii în schimb se ţin strâns de sacrificiul lui Iisus pe cruce. Pentru mase, relaţia om-natură, în religia populară a românilor, este mult mai atractivă în comparaţie cu tristeţea suferinţei lui Iisus Hristos, Dumnezeu pe cruce, dacă se poate spune că Dumnezeu poate suferi cumva în lumea pe care a creat-o. Tocmai această tendinţă către elementul natural face ca ponderea influenţei religiei populare a românilor în sincretismul amintit să crească în timp.

I: Deci însuşi clerul este împărţit, deşi în prezent nu se face o departajare netă între cei care susţin o grupare sau alta. Ce înseamnă aceasta?

R: Logica ne îndeamnă să împărţim preoţii actuali, din sânul bisericii, în creştin-ortodocşi şi zamolxieni. Un preot care înclină mai mult către latura progresistă poate în esenţă să fie numit zamolxian. El a fost ordinat preot în contextul spiritual al creştinismului ortodox românesc, care aşa cum am spus reprezintă atât creştinismul ortodox cât şi zamolxianismul contemporan.

I: Cu alte cuvinte preoţii zamolxieni, cei care în vechime erau numiţi preoţi decenei, sunt printre noi, ACUM ŞI AICI.

R: Întocmai. Deocamdată ei nu pot ieşi la suprafaţă deoarece nu există un cod de legi al neo-zamolxianismului pe care să-şi bazeze crezul inimii. Preoţii creştini ortodocşi ai românilor activează în prezent doar din perspectiva Bibliei.

I: De ce aceasta?

R: Explicaţia impune cunoaşterea unor momente din istoria religiilor pe teritoriile locuite astăzi de români. Preponderenţa răspândirii Bibliei trebuie văzută în contextul istoric în care a evoluat sincretismul despre care vorbim. Trebuie amintit că zamolxianismul, atunci când romanii au cucerit parte din Dacia, exista ca religie populară, care cel mai probabil avea doar o formă rudimentară de codificare scrisă a legilor religioase, deşi ca practici era evoluată. Astăzi tot ce ştim, sub formă scrisă despre religia geto-dacilor, este prin intermediul istoricilor altor popoare şi în limbi diferite de cea geto-dacă rămasă în linii mari o necunoscută.

Prin urmare, odată cu pătrunderea romanilor în Dacia au venit şi practicile lor religioase legate de zeii care nu erau în disonanţă cu cei ai geto-dacilor, în comparaţie cu ceea ce a urmat, adică răspândirea creştinismului în imperiul roman. Pătruns în Dacia romană, creştinismul a găsit acolo un amalgam religios. Cuvântul care defineşte astăzi la români numele zeului suprem Dumnezeu provine din acea vreme din latină, domine deus. Înseamnă: Stăpâne zeu.

Din momentul în care creştinismul a intrat în sincretism cu crezurile religioase din Dacia romană, Biblia a avut avantajul net prin existenţa elaborată, scrisă, a codului de legi creştin, astfel că treptat a devenit dominantă. De aceea am afirmat anterior că preoţii creştini ortodocşi ai românilor activează în prezent doar din perspectiva Bibliei deşi ei sunt atât preoţi creştini cât şi zamolxieni.

I: Afirmaţiile dumneavoastră vor fi o mare surpriză pentru credincioşii ortodocşi români. Vă rog să dezvoltaţi mai amplu cele spuse anterior.

R: Am menţionat faptul că preoţii decenei sunt actualmente parte din clerul ortodox al românilor. Ei participă la sărbătorile populare, sunt îndrăgostiţi de munte, întreţin etosul zamolxian chiar dacă nu îl denumesc astfel. Peştera lui Zamolxe, de pildă, se află pe lângă Mănăstirea Polovraci. Alţi preoţi cutreieră munţii atraşi de spiritele acelor locuri mai degrabă decât de crucea suferinţei lui Iisus. Ei bine, aceşti preoţi sunt filonul uman spiritual din care se va desprinde un cler independent, al credincioşilor zamolxieni. În timp, departajarea, despre care am menţionat mai sus, va deveni din ce în ce mai netă, astfel că apariţia preoţimii decenee este un proces natural. În viitor unii preoţii ortodocşi pur şi simplu se vor desprinde din clerul creştinismului ortodox românesc şi vor servi ca preoţi decenei. Odată cu crearea unui cler neozamolxian incipient, vor fi ordinaţi şi alţii, după reguli specifice. În cler vor fi şi femei, astfel va înceta discriminarea spirituală, care este astăzi un subiect de controverse acerbe în toată lumea creştină. Neozamolxianismul va avea preoţi decenei şi preotese decenee. Se va înlătura astfel patriarhatul religios, bărbatul cât şi femeia având drepturi sacerdotale egale.

I: Vă rog să definiţi neozamolxianismul.

R: Noul crez este o religie modernă care are trei componente, cu ponderi diferite. Prima este reprezentată de religia populară a românilor, ceea ce eu numesc zamolxianism contemporan. A doua este formată din informaţiile istorice referitoare la religia zamolxiană, practicată de geto-daci. Iar a treia componentă este cea filosofică, fiind o interpretare a ideilor religioase compatibile cu timpurile în care trăim. Intenţionez ca din aceste componente să creez un cod de legi al neo-zamolxianismului care să reflecte atât aspectul raţional al unei religii cât şi cel mistic, misterios. Noul crez elimină sacrificiul sub orice formă, diavolul, păcatul originar al omului, vina veşnică a femeii, glorificarea durerii cu scopul mântuirii. Înlocuieşte frica de Dumnezeu cu dragostea de Dumnezeu. Nu se va acorda nici o importanţă ideilor aberante de facere a lumii în şapte zile, virginitate după naştere, etc. Cu alte cuvinte neozamolxianismul va servi omul mileniului trei. Va ieşi din primitivismul exprimărilor fără sens precum este cea că viaţa pe pământ trebuie să fie o suferinţă, ca în felul acesta să ne pregătim o fericire veşnică pe lumea cealaltă. Neozamolxianismul este foarte diferit de esenţa spiritualităţii creştine originare care este creştinismul iudaic. Tocmai de aceea spun că sincretismul religiilor înglobate în creştinismul ortodox, la români, nu poate rezista în timp, cele două componente ale sale sunt prea discrepante, şi treptat se vor despărţi.

I: Desprinderea zamolxianismului din biserica creştină ortodoxă românească va duce la o altă scindare în creştinism. Poate oare fi justificată?

R: În cazul nostru nu avem de-a face cu o altă ruptură în biserica creştină pentru a crea o altă biserică alături de puzderia de grupări creştine. În situaţia de faţă este vorba de departajarea unei grupări care susţine idei spirituale proprii şi diferite de ce înseamnă creştinismul ortodox la origini. Neozamolxianismul, bazat mai ales pe religia populară românească, va avea cu totul o altă chintesenţă de idei religioase.

I: Vorbim aici despre o separare religioasă netă. Cum aţi împărţi ponderile creştinism ortodox - zamolxianism în biserica creştină ortodoxă românească?

R: O astfel de evaluare nu este uşoară. Dar putem compara ortodoxismul românilor cu cel al altor popoare ortodoxe. Extrăgând ceea ce reprezintă creştinismul ortodox la origini din ortodoxismul românilor, constatăm că în pondere mare românii practică într-un mod propriu ortodoxismul. Considerând de pildă cât timp românul acordă într-un an pentru practicile legate de Hristos şi cât pentru cele care reflectă religia populară, aş înclina să spun că ponderea este de 50% pentru fiecare. Românii au sărbători populare dese. Deşi ele pot avea un alt înveliş, ca de pildă în forma venerării unui sfânt, miezul lor este cel geto-dacic. Se ştie de pildă că, peste zeii şi eroii consideraţi păgâni, creştinismul a suprapus sfinţii şi martirii. Evaluarea mea este subiectivă, deoarece sincretismul despre care vorbim s-a produs pe un spaţiu temporal larg şi continuă chiar şi astăzi.

I: Să presupunem că ne aflăm la mijloc, 50% - 50%, cu procentajul ponderii celor două componente, în sincretismul analizat. Ce credeţi, putem spune că zamolxianismul a asimilat creştinismul sau invers?

R: Nici una nici alta. Sincretismul religios nu reprezintă un proces de asimilare, ci unul în care ideile sunt puse una lângă alta, coexistă independent, deşi apar ca făcând parte din aceeaşi conceptualizare.

I: Sincretismul, aşa cum aţi afirmat, este o reunire forţată de idei religioase. Să presupunem că în viitor va avea loc desprinderea zamolxianismului popular al românilor, din creştinismul ortodox românesc, şi funcţionarea lui ca neozamolxianism. Ce se va întâmpla cu creştinismul ortodox românesc?

R: Un timp (este greu de estimat cât va dura aceasta), creştinismul ortodox românesc va continua să funcţioneze în forma în care este, adică în sincretism cu religia populară a românilor. Dar faptul că zamolxianismul contemporan va reuşi să iasă la suprafaţă ca religie, constituindu-se ca neozamolxianism, va elimina patronajul creştinismului asupra datinilor, obiceiurilor şi sărbătorilor populare. Desigur că va exista opoziţie, dar creştinii ortodocşi români vor fi în măsură să aleagă religia care îi serveşte mai bine. Repet ceea ce am afirmat şi în interviul anterior, din martie 2009, că religia serveşte omul, nu omul serveşte religia. La acel timp, cândva în viitor, va exista un cler zamolxian care va împlini funcţii specifice, satisfăcând astfel nevoile spirituale ale românilor.

Trebuie spus cu claritate că neo-zamolxianismul nu va fi angrenat într-o luptă cu creştinismul ortodox românesc, care este de fapt o religie soră, în sensul că deja conţine parte din neozamolxianism, prin aportul religiei populare a românilor prezent în creştinismul ortodox românesc. Treptat se va face trecerea populaţiei la neo-zamolxianism. Cu alte cuvinte se va produce procesul invers celui întâmplat la pătrunderea creştinismului în Dacia, atunci când credinţele locale au fost luate sub aripa protectoare a creştinismului, care apărea superior deoarece avea Biblia scrisă, ca bază religioasă. Codul neozamolxianismului umple golul care persistă de veacuri.

I: Nu credeţi că se poate ajunge la o sinteză în creştinismul românilor şi astfel să se depăşească sincretismul în cauză?

R: Uneori în istorie a fost posibil ca un sincretism religios să se transforme în sinteză. Dar în situaţia noastră lucrurile sunt mult prea divergente. Astăzi mai mult ca oricând în istoria creştinismului românilor se observă discrepanţa între cele două curente puse sub un singur acoperiş. Românii pur şi simplu se trezesc la o nouă realitate a vieţii. Se întreabă de ce oare trebuie să suferim dacă suntem religioşi? De ce să ducem crucea suferinţei? Mulţi ies din cadrul spiritual local interesându-se de alte religii sau practici cu caracter religios, precum sunt: Zen, meditaţie, Yoga, arte marţiale, bahaism, etc. Toate acestea ne spun ceva. Este vorba despre tristeţea în care îi proiectează creştinismul pe oameni. Şi au dreptate. Citesc în Lumea Credinţei din martie 2008 la pagina 38: Ce trist mi-e rodul Doamne, când viaţa mi se ţine/ cu prea mult râs şi cântec, iar lacrimi prea puţine./ Tu plâns avut-ai, Doamne, adesea-n viaţa toată,/ cântare prea arare, iar râsul niciodată… (un întemniţat al Domnului). Un astfel de crez îl proiectează pe om în temniţă de unde contemplă relaţia cu Domnul Hristos care nu râde niciodată. Ce viaţă religioasă poate fi aceasta dacă suntem condamnaţi să-l căutăm pe Dumnezeu în lacrimi din temniţă?

Pe când religia populară a românilor este veselă. Sărbătorile populare sunt sufletul ei. Natura este partenerul simbiotic existenţial. Nu degeaba se spune: Codrul frate cu românul. O astfel de discrepanţă nu se poate concilia, temniţa din care să privim la Dumnezeu nu poate face casă bună cu codrul frate cu românul. Lucrurile sunt cât se poate de clare.

I: Ce se poate spune despre viabilitatea altor forme de creştinism ortodox la alte popoare?

R: Formele creştinismului ortodox, precum sunt practicate la greci, la ruşi, la ucrainieni, la ortodocşii de pretutindeni, se vor menţine cât vor dori acele popoare să le susţină. Eu, în tot ce întreprind referitor la neozamolxianism, o fac doar în relaţie cu poporul român, care iese net din sfera obişnuită a creştinismului ortodox prin existenţa sincretismului despre care am vorbit. Noi românii avem marele avantaj, faţă de alţi ortodocşi creştini, că ne menţinem încă viguroasă religia strămoşilor într-o formă contemporană, pe când la alte popoare, majoritar creştin-ortodoxe, acest fapt nu este prezent.

I: Au existat şi mai există oare astfel de precedente de reînnoire religioasă a unui popor?

R: Avem exemple în istorie. Iudaismul de pildă. Atunci când evreii s-au întors acasă din captivitatea babiloniană au revenit la filonul ancestral al credinţei lor, deşi unele influenţe noi au fost adoptate ca urmare a timpului petrecut în afara pământului lor, cei 70 de ani. Acest fapt s-a repetat iarăşi de curând, desigur cu specificitatea epocii moderne, odată cu revenirea poporului evreu la pământul lor şi constituirea statului Israel. Pe aceleaşi coordonate de idei, există actualmente printre români chemarea ca România să se numească Dacia.

I: Ce credeţi despre aceasta?

R: Este foarte posibil ca în viitor acest fapt să se împlinească. Sufletul unui popor trebuie căutat în „talpa ţării“ nu la vârfurile sociale. Şi „talpa ţării“ este la sate. Acolo ne definim cel mai bine ca popor şi spiritualitate. Numele Dacia, ca ţară în viitor, va putea fi adoptat aşa cum s-a întâmplat şi în cazul Israelului, o ţară care nu a existat înainte de 1949, decât în timpurile foarte vechi. Pământul pe care se află acum Israelul se numea anterior Palestina, dar la întoarcerea poporului evreu la matcă s-a numit iarăşi Israel. Tot aşa şi cu schimbarea numelui din România în Dacia, cu revenirea la numele ţării din vechime. Astfel de schimbări sunt destule. Ca exemple avem, Ceylonul devenit Sri Lanka, Burma-Miyanmar, India-Bharat, Rodezia-Zimbabwe, etc.

I: Ce vă face să credeţi că neozamolxianismul are viitor, că va cuprinde sufletul românilor?

R: Mai cu seamă cuvintele părintelui Arsenie Boca: Va lua ţara foc din Prislop! Aparent s-ar crede că este vorba de o renaştere naţională sub stindardul crucii, cel al creştinismului ortodox. Dar afirmaţia sa are o semnificaţie pe care puţini o înţeleg. Nu este vorba de faptul că se va produce o explozie de credinţă creştin-ortodoxă, ci de faptul că acel foc, despre care vorbeşte părintele, este al înnoirii religiei zamolxiene, care după cum ştim din vechime, se bazează pe cultul focului. Ţara se va trezi prin focul sacru al religiei zamolxiene, rugul lui Zamolxe, care „o va cuprinde“. Ca dovadă sunt chiar faptele ce se petrec pe arena credinţei la români de la moartea părintelui Boca, întâmplată cu puţin timp înainte de revoluţia din 1989. Nu sunt deloc semne că ţara „ar lua foc“ din perspectiva creştinismului, ci mai degrabă din cea a credinţei vechi a românilor, zamolxianismul. Există o explozie, un interes crescând şi constant în această direcţie, se scriu cărţi, au loc întâlniri pe tema istoriei geto-dacilor, profesorii predau cu sârg elevilor istoria neamului românesc, omul spiritual cât şi cel de rând cheamă naţiunea la reînvierea credinţelor geto-dacilor, au loc festivaluri de glorificare a strămoşilor daci, ca de exemplu cel de la Cricău, Alba. De asemenea s-au făcut descoperiri arheologice remarcabile.

I: Deci îl consideraţi pe părintele Arsenie Boca mai mult ca fiind preot deceneu, prin urmare un zamolxian, decât ca pe un sfânt creştin ortodox, aşa cum se crede în general?

R: Exact. Deşi părintele Boca nu s-a declarat niciodată deceneu sau zamolxian, el este un premergător. Iar dacă ţara trebuie cumva să „ia foc“ din Proslop, conform spuselor părintelui Boca, rămâne să se confirme în viitor dacă afirmaţia lui vizionară se referă la creştinismul ortodox sau la zamolxianism. Eu susţin că spusele părintelui se referă la focul zamolxian, rugul lui Zamolxe, care actualmente este practicat în ţară, care în acest fel „va lua foc“.

I: Puteţi să numiţi zamolxieni contemporani, mai mult sau mai puţin declaraţi ca atare?

R: În primul rând sunt preoţii zamolxieni, care aşa cum am menţionat activează încă sub semnul crucii lui Hristos, semnul durerii. În viitor ei vor renunţa la el preluând simbolurile daco-geţilor.

Sunt zamolxieni printre personalităţile de cultură şi artă. Foarte reprezentativ este astăzi scriitorul Pavel Coruţ, care prin poemele sale, cu o voce poetică de neegalat, a stârnit un val uriaş al chemării la rădăcini. Sunt versuri care sublimează instantaneu, citez: Sămânţa geţilor rodeşte, căci timpul i-a trimis poruncă. Un neam întreg din mine creşte, un neam de foc şi flori de stâncă. Această strofă practic sintetizează ceea ce va urma: ne vom ridica din foc, aceasta însemnând practica ritualului focului, adică rugul lui Zamolxe. Strofa punctează deductiv ideea că acolo unde sunt florile de stâncă, adică în munţi, ne este zeul Zamolxe, care va face să rodească sămânţa geţilor la timpul potrivit. Dintre poeţii contemporani de excepţie îl menţionez pe Robert Trif, ale cărui versuri pline de curaj ne cheamă să ne întoarcem la originile neamului. Citez dintr-un poem remarcabil: De ce să ne închinăm unor falşi Zei, străini de neamul nostru, când aici era cândva ţara zeilor? Ne-am uitat istoria, ne-am alungat eroii şi am înălţat altare unor zei străini. Aceste cuvinte ne pătrund în străfundurile sufletului.

Îi numesc zamolxieni pe cei care militează pentru regăsirea identităţii românilor, precum sunt Eduard Tănase de la Asociaţia „Dacia Nemuritoare“ din Bucureşti, şi Cătălin Borangic şi Diana Petcu de la Asociaţia „Sarmizegetusa“ din Alba Iulia. Identitatea noastră nu este pierdută în negurile istoriei, ci este ACUM ŞI AICI ÎN NOI. Trebuie doar să ardem praful care o acoperă. Nu încape îndoială că evoluăm în direcţia spuselor vizionare ale părintelui Arsenie Boca. Ţara va „lua foc“ din Prislop, dar este vorba de focul lui Zamolxe, nu de cel al creştinismului. Deşi părintele Boca nu poate fi numit neo-zamolxian el este un premergător, ne-a făcut cunoscută viziunea renaşterii spirituale a românilor.

I: Spusele dumneavoastră realmente uluiesc. Să urmărim cum cititorii le vor primi. Vă mulţumim pentru acest interviu. Vom continua, cu permisiunea dumneavoastră, seria interviurilor tematice despre aşteptata religie neo-zamolxiană la români.

R: Cu bine. Foc zamolxian în inimi tuturor.

http://www.geocities.com/awareness88/zamolxianism.htm

Copyright © Ileana Speranţa Baciu şi Octavian Sărbătoare 2009 şi anii următori. Autorii dau dreptul de copiere şi publicare a conţinutului, parţial sau integral, în orice formă, fără modificări, cu condiţia ca dreptul de autor să fie menţionat şi păstrat.

Interviu publicat şi utilizat de Ileana Speranţa Baciu, cu permisiunea scriitorului.